ciuce c-tin.jpgRectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie ”Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca, prof. univ. dr. Constantin Ciuce, a acordat un interviu Agenţiei Agerpres, în care evidenţiază calitatea învăţământului medical din România şi abordează, în paralel, aspecte legate de subfinanţarea sistemului sanitar, infrastructura inadecvată din unităţile spitaliceşti, factorii care determină diminuarea calităţii actului medical, statutul medicului şi munca acestuia incorect răsplătită.

Prof. univ. dr. Constantin Ciuce vorbeşte, în context, despre consecinţele migraţiei specialiştilor, care ”ar putea fi diminuată dacă ar exista responsabilitate politică faţă de viitorul acestei naţiuni”.

– Şcoala românească de medicină este apreciată şi recunoscută peste hotare. Ce face calitatea învăţământului în acest domeniu? Cum afectează criza din România, care se face simţită în toate domeniile, şcoala de medicină?

– O şcoală nu se naşte şi nu poate creşte peste noapte, indiferent de calitatea resurselor umane şi a infrastructurii pe care o dezvoltă. Realizările cuantificabile ale trecutului şi, în parte, cele ale prezentului, aduc recunoaşterea şi aprecierea şcolii româneşti de medicină. Calitatea învăţământului în medicină este favorizată de legătura directă pe care cadrele didactice, în calitate de formatori, o au cu activitatea practică. Cadrele didactice din universităţi sunt, adesea, şi vârfuri sub aspect profesional, în specialităţile pe care le predau studenţilor şi rezidenţilor. Acest fapt permite transferul corect de cunoştinţe necesare şi de abilităţi practice noilor generaţii de medici, transfer concordant cu solicitările profesiei şi cu progresul înregistrat de medicină. Dincolo de acest aspect, calitatea învăţământului medical depinde de deciziile politice ale guvernelor şi de strategia asumată de fiecare universitate. Influenţele negative pe care decizia politică le are, sub aspectul calităţii în învăţământul medical, indiferent de culoarea guvernelor, sunt: subfinanţarea, finanţarea universităţilor pe echivalent student, transformarea învăţământului medical în învăţământ de masă, absenţa viziunii asupra cerinţelor infrastructurii în centrele de formare, incapacitatea elaborării unei strategii eficiente de colaborare între ministerele specifice (învăţământ şi sănătate) pentru utilizarea eficientă a resurselor, disiparea resurselor bugetare nesusţinută de rezultate concrete în formarea medicală şi cercetare. Învăţământul medical este scump. În teorie, criza ar trebui să diminueze numărul celor care urmează medicina dacă nu obţin loc bugetat. Această ipoteză este infirmată de realitate. Cel puţin pentru UMF „Iuliu Haţieganu” Cluj, concurenţa a fost mai mare faţă de anii trecuţi şi ne-am ocupat locurile bugetate şi cele cu taxă în sesiunea din iulie. Sunt de două ori mai multe solicitări pentru locurile scoase la concurs, prin evaluare de dosar, destinate cetăţenilor europeni şi din ţări terţe, decât numărul de locuri oferite de către universitate. Pe alt plan, incertitudinile privind investiţiile în curs şi cele de viitor, imposibilitatea de adaptare a resurselor umane la nevoile reale ale universităţii, scăderea motivaţiei cadrelor didactice prin blocarea concursurilor sunt aspecte cu care se confruntă întreg sistemul universitar.

– În ultimul timp, au existat unele incidente medicale, care au generat discuţii aprinse privind calitatea actului medical şi statutul medicului în România. Care este în opinia dvs statutul medicului în România?

– Incidente medicale nu există doar în România. Medicina nu este o ştiinţă exactă. Cu cât un medic, care încearcă să îşi ajute semenul, îndrăzneşte mai mult, cu atât complicaţiile posibile ale unui act medical sunt, potenţial, mai mari. Pacienţii îl aşează pe doctor după Dumnezeu, când lucrurile merg bine, şi îl aruncă în infern când se dovedeşte că, sub raport profesional, nu este decât un om. Nu îi apăr, aici, pe medicii care condiţionează în spital public un act medical. Nici pe aceia care, din nepăsare sau indiferenţă faţă de bolnav sau faţă de propria dezvoltare profesională, aduc prejudicii pacienţilor cu care vin în contact. Pe aceşti oameni nu îi consider colegi. Din fericire, fără a nega existenţa lor, ştiu că sunt foarte puţini, raportat la marea masă a medicilor care profesează în România. Despre aceştia din urmă vorbesc. Medicii adevăraţi, care au ales să continue să profeseze în România, ar trebui să fie respectaţi pe măsura responsabilităţii profesionale pe care o au şi a sacrificiului, zilnic, pe care îl fac. În fond, ce există fără sănătate? Viaţa câtor oameni adunaţi, ca familie, în jurul unui bolnav este influenţată de deciziile şi de profesionalismul oamenilor în alb? În loc de apreciere şi de respect, corpul medical este condamnat să-şi amintească, zilnic, de umilinţă. Marea majoritate lucrează în condiţii de infrastructură inadecvată, în spitale înglodate în datorii, care nu le pot asigura condiţii decente de muncă. Această realitate scade calitatea actului medical. Când evoluţia pacienţilor nu este favorabilă sau când apar drame, lipsurile datorate sistemului se întorc împotriva medicilor, deşi nu este în sarcina lor asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii. Cruciadele declanşate adesea de mass-media, informată sumar, incomplet sau dezinformată în cazuri apreciate ca malpraxis, înainte de a avea o evaluare corectă a situaţiei, realizată de experţi capabili să înţeleagă lucrurile în complexitatea lor, conduce la alterarea relaţiei doctor-pacient. Încurajat de ceea ce vede reflectat în mass-media, personalul medical este adesea agresat de pacienţi nemulţumiţi de ceea ce ei cred că ar trebui să primească drept îngrijiri. În acest context, medicii sunt văzuţi ca roboţi, obligaţi să stea zi şi noapte la dispoziţia pacientului şi să devină magicieni, scoţând din sacul gol al sistemului sanitar soluţii pentru binele pacientului. Orice încercare de apărare sau de reaşezare a statutului medicului în România este însoţită de comentarii, care, ignorând realitatea, sugerează că, dacă asta şi-au ales, trebuie să-şi accepte situaţia. Astfel, valoarea dată de calificarea de înalt nivel şi impactul social al muncii prestate de medic nu sunt corect apreciate de societate şi de clasa politică şi, în consecinţă, munca medicului nu este corect răsplătită. Toate guvernele şi Parlamentul Romaniei, indiferent de culoarea politică a membrilor lor, sunt vinovate de starea în care a ajuns condiţia medicului în România. După cum vinovaţi suntem şi noi, medicii, incapabili de solidaritate la nivel naţional. Ne merităm soarta pe care o acceptăm, tacit, cu excepţia unor voci singulare şi, în consecinţă, ineficiente. Transformaţi în corupţi de concepţia potrivit căreia medicii oricum se descurcă, dependenţi pentru supravieţuire de medicina de tip alimentar – a se citi mila pacientului -, medicii şi-au pierdut demnitatea profesiei şi nu sunt capabili să şi-o recapete, instituţional, cerând să fie aşezaţi de către politic şi de către societate acolo unde le este locul adevărat. Ne datorăm, pe mai departe, inconştienţa cu care, în ciuda lipsurilor şi a lipsei de respect, ne continuăm activitatea, acelora dintre semenii noştri care, în clipe de cumpănă legate de viaţa lor sau a celor apropiaţi lor, înţeleg ce înseamnă cu adevărat viaţa de zi cu zi a „chinuiţilor nemuririi” şi ne aduc prinosul lor de recunoştinţă. Cât timp însă vom fi în stare să ne amăgim cu idealuri într-o lume ce şi-a schimbat sistemul de valori şi nu-şi înţelege nevoile de bază: sănătatea, educaţia şi cultura?

– În medicină se vorbeşte mai mult ca în orice alt domeniu despre formare continuă. Această latură a pregătirii profesionale ţine, e drept, de fiecare specialist în parte, dar are România în prezent un cadru reglementat care să favorizeze această formare continuă?

– Există oferte de pregătire pentru formarea continuă în programele tuturor universităţilor de medicină. În plus, Colegiul Medicilor din România are un cadru reglementat de acumulare de credite, prin cursuri de formare continuă, pe care medicii practicieni trebuie să le urmeze. În absenţa acestora, medicii practicieni, evaluaţi la fiecare 5 ani, nu mai primesc autorizaţia de liberă practică.

– Globalizarea şi libera circulaţie favorizează o migraţie a specialiştilor spre „puterile” medicale. Ce înseamnă acest lucru pentru România?

– Libera circulaţie este un drept câştigat. Consecinţele migraţiei specialiştilor vor aduce României accentuarea deficitului de medici, accesul tot mai dificil al majorităţii populaţiei la serviciile medicale, liste de aşteptare tot mai lungi pentru acte medicale complexe, transformarea unor boli recuperabile prin tratament instituit la timp în boli handicapante, scăderea stării de sănătate a populaţiei având drept consecinţă diminuarea potenţialului de muncă a populaţiei active, creşterea costurilor sociale pentru subzistenţa pacienţilor incapabili de muncă, accentuarea sărăciei în ţară şi reluarea cercului vicios.

– Vorbim aproape zilnic în presă despre plecarea specialiştilor. Ce soluţii ar putea fi ca ei să rămână? Pe de altă parte este adevărat că lipsesc specialiştii din ţară? O să ajungem să importăm?

– Cu certitudine, Colegiul Medicilor din România vă poate pune la dispoziţie date statistice relevante. Eu ştiu că generaţia de medici cu vârste cuprinse între 55 şi 65 de ani, din care fac şi eu parte, cuprinde numărul cel mai mare de medici specialişti din totalul încă existent în ţară. În 9 – 10 ani, pensionarea acestor generaţii va crea un deficit care subsumat plecării masive din ţară va crea mari probleme în sistemul sanitar. Un bun specialist are nevoie de timp să se formeze, de ani buni în care, lucrând lângă oameni cu experienţă, îşi câştigă propria capacitate de a decide şi de a acţiona, corespunzător, în situaţii medicale complexe. Ce soluţii ar fi ca medicii şi asistentele medicale să rămână în România? Migraţia, în totalitate, nu poate fi oprită. În căutarea unei vieţi mai bune, o parte din medicii din Occident se îndreaptă spre alte ţări, unde munca le este remunerată mai bine. Locul lor este luat de medici nemulţumiţi de starea sistemului în care lucrează şi de lipsa de perspectivă. Migraţia ar putea fi diminuată dacă ar exista responsabilitate politică faţă de viitorul acestei naţiuni. Pentru aceasta ar trebui să fie create, prioritar, condiţii adecvate de muncă personalului sanitar, să dispară lipsurile din spitale, să fie recâştigată demnitatea profesiei medicale, munca medicilor să fie apreciată corespunzător complexităţii ei şi nu subfinanţată de către CAS, medicii să fie plătiţi corespunzător, iar imaginea lor să nu fie terfelită de unii neaveniţi. Probabil, pentru România, aceste măsuri sunt himere.

– Specialişti fără dotare nu există. Dar aparatura fără specialişti nu face doi bani. Este pregătită şcoala românească să folosească instrumentarul din Occident? Mulţi din cei care au posibilitatea să se trateze „afară” spun că o fac şi pentru că aparatura este performantă, iar serviciile mai bune…

– Medicii români sunt buni profesionişti. O mare parte au trăit experienţe profesionale pe alte meleaguri sau au urmat cursuri de perfecţionare în ţară sub patronajul unor personalităţi medicale. Adaptarea la nou nu este o problemă pentru medicii români. Dovada – aprecierea de care se bucură în serviciile din străinătate în care sunt trimişi de lipsa aprecierii profesiei sau de condiţiile spitalului românesc. Dovadă stă şi performanţa prezentată cu ocazia congreselor ştiinţifice, adesea cu nimic mai prejos decât a colegilor din vest. Mirajul vestului pentru tratament – desigur pentru cei care îşi permit – ţine adesea mai degrabă de ignoranţa privind experienţa medicilor români, dar, cel mai adesea, de condiţiile de spitalizare şi de incertitudinea existenţei materialelor elementare pentru asigurarea unui act medical de calitate. Nu doresc răul nimănui, dar, în final, în calitate de rector al unei universităţi de medicină le urez tuturor cadrelor didactice să beneficieze de îngrijiri de sănătate acordate de studenţii pe care i-au format. În acest context, urez tuturor oamenilor politici să beneficieze, în condiţii de urgenţă maximă, de condiţiile oferite de sistemul sanitar pe care l-au creat pentru asigurarea sănătăţii poporului român. AGERPRES